Sculptura lui Brâncuși este o descoperire de forme generice, insistent reluate, ca o plimbare printre „idei care au corp“, forme universale în plasticitatea/expresia lor redusă la esențial. Brâncuși urmărește să sculpteze ideea în formă sa pură, o lume de prototipuri, de „forme-idei“ devenite tridimensionale, forme curățite de toate determinările prea concrete. Forme simplificate și reunite în jurul unui număr restrâns de tipare esențiale, arhetipale: adică forme confirmate de tradiții imemoriale, îndepărtate sau apropiate în timp și în spațiu, forme aureolate de prestigiul perenității și al forței lor în spațiul psihismului uman general. Brâncuși ne vorbește încontinuu doar despre câteva, puține, teme fundamentale – geneza, nașterea și moartea, femininul și masculinul, iubirea și eternitatea – printr-o serie redusă de forme sculpturale. Brâncuși a reușit, în unele opere, să „depășească materia“, după spusele proprii. „Toate lucrurile ascund un adevăr ultim“, repeta adesea Brâncuși „Eu nu doresc să reprezint o pasăre, ci să exprim însuşirea în sine, spiritul ei: zborul, elanul..." „Brâncuși este artistul bântuit fără încetare de tentația de a se apropia de Infinit prin Formă“. Ezra Pound „Niciodată sculptura nu s-a apropiat mai mult, prin mâna vreunui alt sculptor, de o reprezentare atât de desăvârşită a esenţelor.” Jean Cassou