Motivul lunii în poezia lui Eminescu
În fiecare an, la 15 iunie, iubitorii de poezie îngenunchează la mormântul lui Eminescu, ca un ritual niciodată uitat pentru poeziile sale care trec veacurile... Dintre toate motivele eminesciene legate de natură, cel mai des întâlnit este LUNA, un motiv romantic universal, încărcat de simboluri și semnificații. Universul nocturn eminescian este feeric și senin, mirific și luminos. Imaginile Lunii la Eminescu sunt asemănătoare cu cele din lirica sanscrită în care, de obicei, luna trezeşte durere și dragoste. Concepţia despre Lună a lui Eminescu, ca o putere care învie gânduri si întunecă suferinţe îsi are originea in concepţia vedica despre Varuna, zeul cerului. Văpaia Lunii transpune poetul la un alt nivel spiritual si îi dezvăluie tainele creaţiei și ale vieţii oamenilor. Astrul selenar împreună cu toate celelalte elemente ale cadrului natural, contribuie la realizarea atmosferei eminesciene de extaz şi somnie, căreia este greu să-i găsim un echivalent nu numai în poezia română dar şi în cea universală.
Comentarii (2)
Teodora Buiţă
Motiv „atât de romantic", izvor a nenumărate mituri, legende și culte care dăruiesc zeițelor chipul lunii (Isis, Ishtar, Artemis sau Diana, Hecate...), luna este un simbol cosmic extins la toate epocile, din vremuri imemoriale și până în zilele noastre, și generalizat la toate orizonturile.
În general, soarele nu este un astru romantic. El sfâșie cu lumina lui divină cuibul nocturn al viselor. Poezia romantică apare odată cu acea atracție spre lună. Contemplația romantică a lunii anulează total ori parțial simțul gravitației pe pământ.
Fără îndoială că cea mai frumoasă imagine a lunii ne este oferită de poezie. Și dacă luăm în considerare faptul că luna este un element al naturii întâlnit mai ales în poeziile romanticilor, atunci cel mai bine se va regăsi în lucrările marelui nostru poet „nepereche”, Mihai Eminescu, a cărui „întreagă creație se naște din nostalgia paradisului" (Nichifor Crainic).
În poezia eminesciană, luna se impune ca o noțiune cu o largă paletă de semnificații, fundamentală în construcția contextelor poetice și a unei atmosfere de nedescris, specific eminesciene.
Predilecția poetului pentru efectele de lună se întâlnește în multe din poeziile sale: „Melancolie" , „Crăiasa din povești", „Lacul", „Călin", „Povestea codrului", „Mai am un singur dor”, „Peste vârfuri”... până la acel efect măreț din „Scrisoarea I":
„Căci perdelele-ntr-o parte când le dau, și în odaie
Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate
De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate.”,
unde distanțarea de lume a eu-lui poetic și pătrunderea în spațiul gândirii și al închipuirii se petrece în regimul nocturn, prin contactul cu energia magică selenară.
C. Ciopraga consideră că Eminescu e un poet selenar, nu un poet nocturn. El face „din poezia nopții o scară imaginară către lumină”.
Pentru Rosa del Conte, lumina lunii nu e, la Eminescu, doar un element cromatic, ci „e o esență a cărei frumusețe e celebrată cu o fervoare a limbajului pe care am îndrăzni să o numim neoplatonică”.
Mă bucur și te felicit, Adrian, că ai revenit și acum cu un frumos și emoționant omagiu la ceas aniversar, adus marelui și iubitului nostru poet genial, Mihai Eminescu, care va rămâne veşnic „Luceafărul” poeziei româneşti şi un simbol al creaţiei autentice, atât în literatura română, cât şi în literatura universală!
Cu stimă,
Teodora Buiță
Adrian TOIA
Mult mai devreme ca în alte comentarii, Teodora a ales ora crepusculară a inserării pentru a ne invita pe cărările poeziei eminesciene învăluite de lumina mistică a lunii, martora trăirilor și viselor noastre :
„Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate
De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate”
In poezia eminesciana Luna are o gamă largă de semnificaţii fundamentale pentru înțelegerea vieții și a morții
„Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,
Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare!
Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amorţită li-i durerea, le simţim ca-n vis pe toate,
Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării
Şi ridică mii de umbre după stinsul lumânării..
Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii! "
Și eu mă bucur Teodora, că am făcut câțiva pași împreună, recitind nepieritoarele versuri eminesciene, în această zi în care comemorăm trecerea lui în ETERNITATEA din care a venit un timp pe Pământul nostru luminat de Luna lui...