Scrisa în 1871 și publicată în 1885, în revista „Convorbiri literare", „Sara pe deal" este o idila care se încadrează în li­rica eminesciana a naturii și a iubirii; în consecință, această creație relevă trăsături pe care le regăsim și în alte poezii apăr­ținând aceleiași teme („Dorința", „Lacul", „Floare albastră"), scrise înainte de 1876: puritatea elanului erotic, proiecția în ideal a clipei de iubire, natura estivală, perechea eternă. Compozițional, poezia este alcătuită din șase strofe de câte patru versuri și ar putea fi mparțită în doua secvențe: În primele patru strofe, autorul descrie un peisaj rustic și pastoral, cu turme și sate ancestrale pierdute în depărtări: „ Sara pe deal buciumul sună cu jale, Turmele-l urc, stele le scapără-n cale, Apele plng, clar izvorand în fântâne; Sub un salcam, dragă, m-aștepți tu pe mine. Luna pe cer trece-așa sfântă și clară. Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară, Stelele nasc umezi pe bolta senină, Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină. Nourii curg, raze-a lor șiruri despică, Streșine vechi casele-n lună ridică, Scârțâie-n vânt cumpana de la fânâană, Valea-i în fum, fluiere murmura-n stână. Și osteniți oameni cu coasa-n spinare Vin de la câmp; toaca răsună mai tare, Clopotul vechi împle cu glasul lui sara, Sufletul meu arde-n iubire ca para." Componentele acestui spatiu sunt dealul si valea formând, împreună, spațiul mioritic (despre care scria și Lucian Blaga). Din linia lui ondulată se nasc, în sufletul poetului, nostalgii fără nume exprimate cu ajutorul personificărilor: „buciumul sună cu jale": ..apele plâng": „fluiere murmură-n stână" . Pentru E