Ideea creării unui muzeu în aer liber în ROMÂNIA, se înfiripă în anul 1867, când ALEXANDRU ODOBESCU, eminent om de cultură, a propus prezentarea, în cadrul Expoziției Universale de la PARIS, într-un pavilion special, a unor monumente de arhitectură populară românească. Mai târziu, savantul ALEXANDRU TZIGARA-SAMURCAS avea să aducă în Muzeul Etnografic, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială din BUCUREȘTI, înființat de el în 1906, a unor „gospodării autentice și complete din toate regiunile mai însemnate locuite de români”. Aceste inițiative au constituit premisele întemeierii celor dintâi muzee etnografice în aer liber din ROMÂNIA. În acest context, între anii 1925–1935, Universitatea din București, Catedra de sociologie, a organizat cercetări monografice interdisciplinare în sate din diferite regiuni ale țării, încheiate de fiecare dată cu o expoziție temporară. Savantul DIMITRIE GUSTI și-a dat seama că expozițiile temporare de la seminarul de sociologie, nu serveau la demonstrarea ideilor sale, și a propus organizarea Muzeului Satului Românesc din BUCUREȘTI.