Revăzând săptămâna trecută un DVD cu muzica lui Beethoven, mi-am amintit de o după masă de acum 58 de ani, când am ascultat o emisiune radiofonica dedicată tot lui Beethoven, cu două din marile lui simfonii (a 5-a și a 6-a) și două din capodoperele sale nemuritoare (concertul pentru vioară și concertul 5 pentru pian). Și că atunci am simțit nevoia irepresibilă să scriu despre ce simțeam în poezia Beethoven... Am scris-o în câteva ore... Am urcat atunci, ca în transă, pe piscurile muzicii lui, atât de sus și atât de departe de lumea în care trăiam, vibrând cu toată ființa mea în universul care reflecta sonor lumea cunoscută a pădurilor, apelor, munților, mărilor, care parcă nu mai existau decât în muzica lui, și emoțiile puternice trăite la întâlnirea cu miracolele universului Beethoven... „Cu fruntea plecată în palme ascult... Lumea din jur a încetat să mai fie… E ziuă ? E noapte ? Cine mai ştie… Acum îl ascult pe Beethoven." După aceea am urcat de multe ori pe aceste piscuri, condus de mulți dirijori și mari interpreți, tulburat și emoționat de fiecare dată. Și acum, când am realizat acest pps – confesiune...