Într-o frumoasă zi de vară, în 15 iunie 1889, când iubiţii lui tei erau înfloriţi, Mihai Eminescu, „cea mai importantă voce poetică din literatura română”, a plecat într-o călătorie spre o altă dimensiune a Universului, lăsându-ne parcă mai trişti, mai singuri, mai săraci... Deşi le-am citit şi recitit de nenumărate ori, totuşi, nu ştiu de ce, dar de fiecare dată la întâlnirea cu poeziile lui, am sentimentul de parcă abia atunci mă întâlnesc prima oară cu ele!!! De ce oare? Poate pentru faptul că iubirea are valenţe infinite şi în ea nimic, niciodată nu îmbătrâneşte? Prin cuvinte simple, dar de înaltă vibraţie spirituală, a ştiut să zidească inimi, să creeze o punte a iubirii peste sufletele noastre, cu dragoste purtându-ne, prin figuri de stil şi imagini artistice inedite, în lumea poeziei lui, o lume a metaforei şi personificării, o lume a fantasticului, a poveştilor, a visului, dar şi a vieţii reale... Ca nimeni altul a ştiut să pună frumosul acolo unde viaţa a pus uneori tristeţe şi disperare, creând emoţie şi trăiri aparte. Şi cum îl putem mai bine păstra în sufletele noastre, pe cel care a dat măsura genialităţii poporului român, decât amintindu-ne cu iubire de marele nostru poet naţional şi citindu-i cu drag poeziile, moştenire nepreţuită pe care cu aleasă generozitate ne-a lăsat-o, sau... omagiindu-l prin creaţii personale? Cu infinită iubire i-am dedicat o poezie, pe care am cuprins-o într-un pps, marelui Eminescu, poetul nostru “nepereche”, geniul despre care, Titu Maiorescu spune că „a fost înzestrat cu darul de a întruchipa adânca sa simţire şi cele mai înalte gândiri într-o frumuseţă de forme, sub al c&#